Live Webcam Ramnicu Valcea
Râmnicu Vâlcea este municipiul de reședință al județului Vâlcea, Oltenia, România, format din localitățile componente Aranghel, Căzănești, Copăcelu, Dealu Malului, Poenari, Priba, Râmnicu Vâlcea (reședința), Râureni, Stolniceni și Troian, și din satele Fețeni, Goranu, Lespezi și Săliștea.
Are o populație de 98.776 locuitori (2011). Se află așezat într-un punct geografic aproape central al României, nod de întâlnire a trei importante drumuri naționale (DN7, DN64 și DN67) și unul european (E81). Acestea fac ca municipiul să fie legat direct cu traseul București – Pitești – Sibiu – Cluj – Oradea – Budapesta (E81), cu municipiul Târgu-Jiu (DN67) și municipiile Drăgășani – Caracal (DN64). Tot odată acestă infrastructură națională prin ramificațiile ei, drumurile județene (DJ), leagă reședința județului de restul localităților. De asemeni, calea ferată face legătura cu Sibiu (la nord) și Piatra Olt (sud) și apoi Craiova sau Caracal-Roșiori de Vede-București.
Orașul scăldat de apele bătrânului Alutus este o veche așezare venită din umbra timpului, istoria sa milenară fiind atestată de săpăturile arheologice găsite în cartierele Valea Răii și Stolniceni. Aici romanii au construit cetăți (castre) durabile care prin vestigiile lor atestă continuitatea de veacuri a așezării.
Prima mențiune documentară datează din 20 mai 1388, când Mircea cel Bătrân confirma mănăstirii Cozia stăpânirea la Râmnic a unei mori, dăruită de Dan I, și a unei vii, pe care o făcuse danie jupanul Budu, cu voia lui Radu I. Prima atestare ca oraș este din 4 septembrie 1389, când Mircea cel Bătrân menționa într-un hrisov că se află în „orașul domniei…numit Râmnic”.[5]
Mircea cel Bătrân domnul care a menționat „orașul domniei…numit Râmnic”
În centrul orașului, se găsesc ruinele curții domnești a lui Mircea cel Bătrân, prezențe materiale vii ale marelui voievod în această așezare; aici a semnat documentul de atestare a județului Vâlcea la 8 ianuarie 1392, fiind primul județ atestat documentar. Din vechea și măreața cetate se mai pot vedea astăzi doar zidurile care înconjoară parcul central, numit Mircea cel Bătrân în cinstea voievodului.[6]
Sigiliul orașului datează din 1505 fiind, după cum arată istoricul A. Sacerdoțeanu, „unul dintre cele mai vechi sigilii orășenești din Țara Românească”.[7]
Că Râmnicu Vâlcea era oraș domnesc, reiese și dintr-un document al domnitorului primei uniri a provinciilor românești, Mihai Viteazul, care numea orașul astfel: „orașul domniei mele la Râmnic”.[8]
Tot așa, Matei Basarab menționa că am fost la preumblere peste Olt la orașul domniei mele la Râmnic. Sub domnia lui în anul 1643, pe iazul morilor (asanat pe la sfârșitul anilor 1970) se construiește prima moară (fabrică) de hârtie, de către boierii Rudeni.
Pe dealul care străjuiește orașul în partea de nord, în Cetățuia construită pe el la 2 ianuarie 1529 este asasinat de către boierii Neagoe și Drăgan, domnitorul Radu de la Afumați.
Cetățuia, care este un fel de simbol al orașului, este un mic fort construit prin secolul al XIV-lea sau secolul al XV-lea pentru a păzi reședința olteană a domnilor, scaun obișnuit al Banilor și a noii episcopii.
Numeroase documente arată că prin oraș au trecut Doamna Chiajna, Constantin Brâncoveanu, Pătrașcu cel Bun, Radu cel Frumos, Radu Paisie.
Ocuparea Olteniei de către austrieci în perioada 1718–1739, implicit și a Râmnicului, a dus la incendierea urbei și transformarea ei în fortăreață de apărare.
Radu cel Mare la 1504 înființează la Râmnic o episcopie numită Episcopia Râmnicului – Noul Severin, fapt ce este semnalat și de Paul de Alep în notele de călătorie ale sale în țările române. Însă atestarea documentară a acestei episcopii cu titulatura completă datează din timpul lui Mihnea Turcitul la 29 decembrie 1590. Construcția nouă a episcopiei, ridicată la 1639, a fost distrusă de un incendiu provocat odată cu năvălirea turcilor din 1737. Tot așa s-a întâmplat și în 1847. Construcția existentă a fost ridicată între anii 1850 – 1856, iar picturile interioare sunt făcute de Gheorghe Tattarescu, purtând amprenta realismului italian. Noua construcție este ridicată prin strădania episcopului de Vâlcea Calinic primind denumirea de Catedrala Episcopală „Sfântul Nicolae”.
Monument, în memoria independenței de sub Imperiul Otoman (1915)[9]
La Râmnicu Vâlcea, la 1705 Antim Ivireanul, unul dintre cei mai buni tipografi ai vremii, a fost hirotonisit ca episcop cu Sfatul și cu voia prea luminatului și învățatului domn Constantin Brâncoveanu. Urmare a acestei numiri, în secolul al secolul al XVIII-lea la Râmnic se desfășura o bogată activitate culturală, datorată cărturarului Antim Ivireanul, cel care a pus aici bazele unei tipografii în care au fost tipărite mai multe lucrări în limba română. Primele cărți tipărite au fost Tomul bucuriei și Antologhion.
Istoricul Nicolae Iorga a denumit Râmnicul capitală a tipografiilor, iar un capitol al lucrării sale „Literatura română veche” este numit „Epoca lui Chesarie de Râmnic”.[10]
Au ieșit de sub tipar în continuare „Gramatica slavonească” (1755), „Trâmbița românească” (1769), ciclul „Mineelor” (1776 -1780), întâia ediție a „Observații sau băgări de seamă asupra regulelor și orânduelelor gramaticii românești” a lui Ienăchiță Văcărescu (1787) și multe altele.
Alt important cărturar al Râmnicului, episcopul Damaschin, reușește tot în această perioadă să contribuie la românizarea aproape a tuturor cărților, traducând aproape întreaga literatură a timpului. În urma sinodului din 28 noiembrie 1719 ținut la mănăstirea Horezu (sau Hurezi), episcopul Damaschin propune înființarea a două școli: una românească la Râmnic și una latinească la Craiova.
Tot la Râmnic, la începutul secolului al XVIII-lea, s-a deschis o școală de artă, mai precis de zugravi sub conducerea lui Ioan Zugravul
La 29 iulie 1848, în parcul Zăvoi, se intonează pentru prima dată cântecul Deșteaptă-te, române! compus de Anton Pann[11] pe versurile poeziei „Un răsunet” de Andrei Mureșanu, la ceremonialul organizat pentru cinstirea victoriei revoluției și sfințirea stindardelor libertății naționale. Peste ani, în urma revoluției din decembrie 1989, „Deșteaptă-te, române!” a devenit imnul național al României.
Monument în memoria lui Dimitrie Știrbei, în Parcul Zăvoi (1920)
La Râmnicu Vâlcea a trăit bunicul dinspre mamă al poetului Octavian Goga, preotul Ion Bratu, care jucase un rol important în evenimentele revoluționare ale anului 1848.
Anton Pann a fost un membru marcant al comunității orașului. Locuința condeierului și tipografului a fost casa în formă de mansiune (culă, în serbește) din actuala stradă Știrbei Vodă, azi Muzeul memorial Anton Pann. Din acest loc, Pann pleca pe drumurile județului, către satele care i-au oferit inspirația folclorică necesară desăvârșirii operei sale. Anton Pann a fost cel care a pregătit formația corală care a intonat pentru prima dată Deșteaptă-tă, române!.
Muzeul memorial „Anton Pann“
Au mai trecut prin oraș de-a lungul anilor, în diferite călătorii, Grigore Alexandrescu, Alexandru Odobescu, Mihai Eminescu, Alexandru Vlahuță, dar și Ion Luca Caragiale in calitatea de revizor școlar.
Un eveniment de seamă din istoria orașului este că în anul 1920, la 1 iulie, are loc Primul congres al Ligii culturale după realizarea României Mari după Primul Război Mondial. Această manifestare este prezidată de Nicolae Iorga[12].
Dezvoltarea socio-culturală-economică a municipiului
Nu trebuie neglijat faptul că dezvoltarea orașului este strâns legată și de dezvoltarea sa economico-industrială. Pomeneam mai sus de existența primelor fabrici de hârtie și a tipografiilor cu o importanță deosebită în dezvoltarea socio-culturală atât a urbei, cât și a ținutului adiacent. Dar acest fapt nu era de ajuns. Orașul la sfârșit de veac XIX, început de veac XX, cu o populație cifrată la circa 7600 locuitori, era cunoscut ca un important centru comercial și manufacturier. Astfel, se găseau aici mai multe fabrici de cărămidă, de țigle și teracotă, fabrici de paste făinoase, mori pentru cereale și multe ateliere meșteșugărești. Avea apoi să se adauge o fabrică de tăbăcirea pieilor de animale și încălțăminte.
Tot în această perioadă, orașul era reședința județului Vâlcea, precum și reședință episcopală. Se mai găseau aici de asemenea Regimentul 2 Dorobanți Vâlcea, o școală primară de băieți și o alta de fete, un oficiu poștal (cu o clădire superbă care se păstrează în mod excepțional și astăzi), un spital (tip „Carol Davila”, care de asemenea se mai păstrează), o farmacie, o sală de teatru (fosta sală „Adriani” care s-a demolat din cauza rezistenței precare în anul 1958 – cam pe locul actualei săli a sindicatelor), sedii ale diferitelor bănci.
Dezvoltarea vieții economice a urbei și a ținutului duce la o cerință firească de oameni cu o pregătire deosebită, cu știință de carte, lucru care duce la înființarea unui „gimnaziu clasic”, care în amintirea ctitorului așezării, cel care a fost simbolul năzuințelor de libertate și dreptate ale poporului român, Mircea cel Bătrân, a primit numele de „Mircea Vodă”. În anul 1911 a fost terminată prima aripă a clădirii ce peste ani va fi liceul „Alexandru Lahovari”, liceu care a luat ființă la 1 septembrie 1919, ca o cerință arzătoare a râmnicenilor.
Parcul Zăvoi
Monument memorial pentru adunarea populară din 29 iulie 1848, în Parcul Zăvoi
Anii ’20 au adus orașului și un liceu de fete. De asemenea, ceea ce a însemnat un lucru important pentru viața spirituală atât a urbei, cât și a județului, a fost construirea Seminarului Teologic „Sfântul Nicolae”, de pe băncile căruia au ieșit mulți preoți și cantori de biserică. Printre directorii acestui seminar, om de mare valoare a vieții spirituale românești interbelice, fiu al județului Vâlcea, a fost de la 1 noiembrie 1932 și cel care a fost mai târziu patriarhul Justinian Marina. Patriarhul Justinian Marina a fost primul patriarh al Republicii Populare Române și a fost cel care a avut abilitatea și puterea ca Biserica Ortodoxă Română să nu fie desființată de noile autorități. Poate că și destinul și-a pus amprenta, dat fiind faptul că preotul Justinian Marina, parohul de la biserica „Sfântul Gheorghe” din Râmnicu Vâlcea, înlesnește adăpostirea în casa familiei Georgescu, strada Mihai Bravu nr. 3 (actual strada Pătrașcu Vodă) a nimeni altuia decât a evadatului din lagărul de la Târgu Jiu, comunistul Gheorghe Gheorghiu Dej, căutat de Siguranță.
După instaurarea noilor autorități la început populare, apoi socialiste sau comuniste (?) la 30 decembrie 1947, seminarul teologic a fost transformat în școală medie de fete (traducere din rusă a ceea ce era liceul), paralel cu vechiul liceu denumit școală medie de băieți. Se vor face apoi școli medii mixte în anul 1956. Au mai existat și două școli de meserii.
După dezvoltarea industrială a orașului au mai apărut alte cinci licee industriale, un liceu pedagogic și unul sanitar, culminând cu anii ’90 prin dezvoltarea și a învățământului superior, „Universitatea Constantin Brâcoveanu”, „Universitatea Spiru Haret”, secții ale „Universitații Tehnice Pitești”.
Sursa Wikipedia
